SĂPTĂMÂNA 30

CLASA A V-A. ANTIFONIA, ISONUL, CANONUL

1. Antifonia = Cântarea alternativă. Ansamblul muzical se împarte pe grupe şi fiecare cântă câte un fragment.
2. Isonul este un sunet lung care însoţeşte melodia. 
3. Canonul este intonarea decalată a unei melodii sau a unui fragment lung dintr-o melodie de către două sau mai multe grupe ale unui ansamblu muzical. De cele mai multe ori, termenul de canon se referă la canonul perpetuu, adică acela la care toate grupele (vocile) cântă aceeaşi melodie şi care poate fi continuat. Însă canon este şi acela care implică un acompaniament înafara vocilor care intonează melodia decalat. 

Un canon pe 36 voci poate fi ascultat aici. Prima interpretare postată arată şi partitura:

CLASA A VI-A. NUANŢELE - INTENSITATE CONSTANTĂ (REACTUALIZARE)

fff = forte fortissimo sau fortissimo possibile = cât se poate de tare

ff = fortissimo = foarte tare

f = forte = tare

mf = mezzoforte (citit: medzoforte) = intensitate intermediară, mai aproape de forte

mp = mezzopiano (citit: medzopiano) = intensitate intermediară mai apropiată de încet

p = piano = încet

pp = pianissimo = foarte încet

ppp = piano pianissimo sau Pianissimo possibile = cât se poate de încet

Sunt situaţii când apar mai mulţi de "f" sau de "p", dar astfel de cazuri nu sunt întâlnite foarte des. 

CLASA A VII-A. MUZICA MODERNĂ - GENERALITĂŢI

Termenul de muzică modernă se referă, teoretic, la creaţia secolului XX şi cea din intervalul cuprins de la anul 2001 până în prezent. Practic, se poate considera anul 1894 ca reper de la care începe muzica modernă. 

În perioada modernă au existat următoarele orientări (curente) mai importante:

• impresionismul; acesta s-a manifestat în toată Europa, dar mai ales în vestul şi sudul acesteia: spaţiul francez şi italian; discreţia este un element caracteristic, dar asta nu înseamnă că nu apar tensiuni sufleteşti
• expresionismul; locul unde s-a manifestat cu precădere a fost nordul, nord-vestul şi chiar centrul Europei; mai exact, spaţiul german, dar influenţe ale acestei orientări au fost şi în Europa Centrală şi de Est; emoţiile negative intense - în special angoasa - sunt caracteristice expresionismului
• inovaţia în tradiţie; s-a manifestat fie prin preocuparea pentru folclorul autentic (rural) în estul şi centrul Europei, fie prin preocuparea faţă de muzica scrisă în perioadele anterioare; tot în această orientare intră şi preocuparea pentru culturile muzicale extraeuropene
• exacerbarea raţiunii; gama se împarte în 12 semitonuri, rezultând 12 sunete (7 corespund clapelor albe ale pianului, 5 clapelor negre); acestea pot fi intonate succesiv sau simultan, dar nu se permite repetarea niciunuia dintre acestea până nu au fost intonate toate
• zgomotul în muzică; este o orientare (de fapt, un grup de orientări) întâlnită începând cu a doua parte a secolului XX
• muzica de divertisment; deşi prezentă cu mult timp înainte, această muzică a constituit o orientare separată doar din primul deceniu al secolului XX, odată cu jazz-ul; în prezent, muzica de divertisment are la rândul ei mai multe orientări, dar 3 dintre acestea ies în evidenţă: rock; disco şi rap

Trebuie precizat că aceste orientări nu sunt disjuncte. Există întrepătrunderi.

CLASA A VIII-A. ROMANTISMUL - TIPURI DE LUCRĂRI

1. Lied-ul. Existent încă din perioada medievală, se consacră începând cu anii 1816-1817 de către Franz Schubert (1797-1828). De cele mai multe ori, este destinat unei voci solistice acompaniate de pian.
2. Genul coral. Corul, motetul; acesta din urmă există încă din secolul XIV. Motetul este destinat unui cor "a capella" (fără instrumente).
3. Oratoriul, Missa, Recviemul, Stabat Mater. Sunt destinate unui ansamblu format din solişti vocali, cor şi orchestră, dar nu implică folosirea decorurilor. În plus, Missa, Recviemul, Stabat Mater-ul sunt nişte lucrări cu texte bine stabilite.
4. Opera. Deşi foloseşte un ansamblu asemănător tipurilor anterioare de lucrări, aceasta implică folosirea decorurilor şi a unui corp de balet. Importanţa orchestrei creşte faţă de operele compuse în perioadele anterioare, şi tot spre deosebire de perioadele anterioare, se trece de la divizarea numerică la desfăşurarea de tip continuu, un rol important avându-l leitmotivele (în operele wagneriene). Variante ale operei sunt opereta şi feeria. 
5. Baletul. Existent, deja, înainte de 1700, baletul se consacră în secolul XIX, un rol deosebit de important avându-l compozitorii ruşi. Ansamblul folosit constă, în general, dintr-o orchestră şi un corp de balet.
6. Concertul instrumental. Implică un solist instrumental şi o orchestră. Deşi continuă să aibă 3 părţi, nu e obligatoriu să existe pauză între fiecare parte şi, de multe ori, prima parte nu mai are acea secţiune cântată doar de orchestră.
7. Simfonia. Este un tip de lucrare destinată unei orchestre mari, formată, în general, din 4-5 părţi. Nu e obligatoriu să fie pauză între părţi. Un alt tip de lucrare, înrudit cu simfonia, dar alcătuit dintr-o singură parte este poemul simfonic. Acesta este compus pornind de la o idee exterioară muzicii (aşa-numitul program).
8. Cvartetul. Cvartetul este unul dintre cele mai importante tipuri de lucrări camerale, adică lucrări destinate unui ansamblu format din (2)3-10 instrumente. Ansamblul unui cvartet este format din două viori, violă şi violoncel sau o vioară, o violă, un violoncel şi un pian. Structura cvartetului este, de regulă, cvadripartită. Lucrările genului cameral se recunosc după titlu; primul cuvânt din titlu derivă dintr-un număr. 
9. Sonata. Este un tip de lucrare destinat unui instrument cu claviatură (în general pian) sau unui ansamblu de două instrumente: unul fără claviatură şi unul cu claviatură (pian). Ansamblul nu e considerat duo pentru că cele două instrumente nu au importanţă egală.

Se vorbeşte de genul miniatural. Adică lucrări de o întindere mică (durată scurtă). Din punctul meu de vedere, multe dintre acestea pot fi incluse în acelaşi tip de lucrare cu sonata chiar dacă alcătuirea lor diferă* de cea a sonatei. De ce? Sunt lucrări instrumentale.

* Miniatura instrumentală - ca structură - se apropie de lied.

CLASA A IX-A UMAN (9S2). JOSEPH HAYDN (1730-1809)

• 1740-1749. Sopran al Corului Catedralei Sf. Ştefan din Viena. Deoarece responsabilul muzical al Corului Catedralei Sf. Ştefan era acelaşi cu cel al Ansamblului Muzical Imperial, Haydn a cântat şi în acel ansamblu.
• 1749-1758 (după alte surse 1757 sau 1759). Perioadă incertă.
• 1758-1761. Responsabil muzical* al contelui Ferdinand Maximilian von Morzin.
• 1761-1790. Responsabil muzical adjunct, apoi principal al familiei Eszterházy.
• 1790-1809. Perioada vieneză. În stagiunile 1791-1792 şi 1794-1795 a fost la Londra.

* În literatura de specialitate apar "director muzical" sau "capelmaistru". Cu toate că, în cazul lui Haydn, sintagma "director muzical" e mai aproape de realitate, consider că e prea modernă. De aceea am preferat "responsabil muzical".

Lucrări mai importante: Simfoniile 93-104 (londoneze), Oratoriul Anotimpurile, Cvartetul Imperial* şi Concertul pentru violoncel.

*Partea lentă a acestuia constituie imnul Germaniei, textul fiind adăugat ulterior.

CLASA A XII-A UMAN. BARTÓK BÉLA (1881-1945)

1. S-a remarcat atât ca şi compozitor, cât şi ca muzicolog. 
2. A studiat atât folclorul autentic maghiar cât şi cel al popoarelor învecinate; a avut, aşadar, un rol deosebit de important în cercetarea folclorului autentic românesc.
3. Creaţia lui are la bază folclorul studiat, nelipsind influenţele expresioniste şi, într-o măsură mai mică, impresioniste.
4. A conceput un sistem tonal bazat pe intervalul de cvartă mărită / cvintă micşorată. Sistemul respectiv a fost descoperit de unul din discipolii lui, pe baza studiului creaţiei acestuia 
5. Lucrări mai cunoscute: Concertul pentru orchestră, Suita de dansuri, Dansurile populare româneşti, Castelul prinţului Barbă-Albastră (singura operă), Cantata profană.