În funcţie de poziţia elementului care învârte discul, mecanismele muzicale respective se pot împărţi în 8 tipuri.
TIPUL 1
Sursa: MIMO
Este un cordefon întâlnit rar (poate chiar unicat??) la care roata care învârte discul este situată de partea articulaţiei barei presoare, iar bara presoare formează corp comun cu un jug drept care se articulează de partea stângă a cadrului.
TIPUL 2
Sursa: Alte Spieluhren
Sursa: iCollector
Sursa: Radiomuseum
Este tot un cordephon, dar, spre deosebire de cel precedent, jugul are forma unui arc de cerc, iar bara presoare trece prin acesta.
TIPUL 3
Sursa: Altespieluhren
Este caracteristic variantei cu acţionare laterală a Monopol-urilor. Roata dinţată care acţionează discul se află chiar dedesubtul barei presoare, în proximitatea locului de articulare a acesteia, iar pentru a antrena discul, intră puţin dedesubtul acestuia.
TIPUL 4
Sursa: Facebook
Sursa: Facebook
În ambele imagini se poate observa un Universal. Prima imagine îl arată cu discul îndepărtat, a doua cu discul ataşat. Elementul tipic tipului 5 îl constituie roata dinţată perpendiculară care antrenează discul. Când discul e ataşat, acea roată dinţată e vizibilă greu. E şi sub bară, şi sub disc, dar însuşi discul indică tipul 4. Are găurile de pe exterior mai mari decât tipul precedent.
TIPUL 5
Sursa: Facebook
Sursa: Radiomuseum
Prima imagine arată un Symphonion, a doua un Polyphon. La ambele, discul este învârtit de un ştift central, vizibil mai ales în prima imagine, şi trebuie precizat că, alături de tipul 4, tipul 5 este unul dintre cele mai des utilizate în cazul discurilor care au dimensiuni nu foarte mari. Mecanismul de antrenare este mai simplu decât la celelalte tipuri deoarece discul este învârtit de unul din subansamblurile care transmit mişcarea stabilizatorului de viteză*. În următoarele videoclipuri se poate vedea un Monopol cu disc cu antrenare centrală, primul videoclip arătând şi mecanismul:
*La celelalte tipuri, mişcare care porneşte de la arc se împarte. O parte merge la stabilizatorul de viteză, cealaltă parte la disc şi, de acolo, la "pieptene" sau la corzi prin roţile dinţate care agaţă lamelele acestuia. "Pieptene" este termenul folosit pentru grupul de lamele care produc sunetele cu precizarea că, în cadrul "pieptenelui" pot fi lamele care transmit mişcarea mai departe unor pârghii care lovesc nişte clopoţei.
TIPUL 7
Există cel puţin două subtipuri ale Tipului 7. Primul subtip pare să derive din tipul 2 (sursa imaginii: Laoxiangji):
Se observă bara presoare care străpunge jugul, dar roata dinţată care antrenează discul nu se mai găseşte în zona jugului, ci în lateralul barei presoare; în cazul de faţă dedesubtul mijlocului discului, linia imaginară care uneşte centru discului cu mijlocul roţii dinţate respective fiind la 90 grade faţă de bara presoare. Cu toate că roata dinţată respectivă este orientată perpendicular pe disc, aşa cum este la tipul 5, discul folosit de acest subtip al tipului 7 este similar tipurilor 1-3, dar mai mare:
Celălalt subtip al tipului 7 foloseşte un disc dinţat, mult mai mic decât cel din imagine şi o bară presoare fără jug. Poziţia roţii dinţate care învârte discul este tot lateral faţă de bara presoare. Sursa imaginii este Youtube via Google Imagini:
TIPUL 8
Sursa: Captură Youtube
Sursa: Ebay
Caracteristici ale tipului 8:
levier în loc de bară presoare.
mişcare a levierului paralelă cu discul
coliniaritate aproximativă între articulaţia levierului, capătul acestuia şi roata care antrenează discul când levierul este în poziţia închis
dimensiune relativ mică a întregii cutii muzicale.
Numele formei face aluzie la un obiect: podul boltit. Din acest motiv, forma de pod se mai numeşte formă de boltă.
Schema formei este ABCB1A1 sau ABCBvAv. Diferenţa dintre A1 şi Av, respectiv B1 şi Bv este, într-o anumită măsură, subiectivă. În principiu, asemănarea dintre A şi A1, respectiv dintre B şi B1 este mai pronunţată decât asemănarea dintre A şi Av, respectiv dintre B şi Bv.
Un exemplu unde apare forma de pod este partea a patra (Intermezzo Interrotto) a Concertului Pentru Orchestră de Béla Bartók.
Configuraţia locului unde stă peniţa poate determina următoarea clasificare:
Fundătura / fanta închisă. Este cazul tocului drept şi al tocului la care flanşa e, de fapt, un al doilea corp (Speedball). Peniţa poate intra până unde se termină spaţiul rezervat acesteia.
Fanta deschisă. Este întâlnită la tocul oblic cu flanşă standard. Spaţiul unde stă peniţa este, pe de o parte, foarte îngust, dar, pe de altă parte, este deschis la extremităţi. Baza peniţei poate să iasă afară (şi iese de multe ori).
Fantă deschisă asociată cu tunelul îngust. Apare la flanşa Bullock. Partea superioară este o fantă deschisă, iar partea inferioară este un tunel îngust.
Tunel larg. Aici intră o parte a flanşelor universale, mai exact cele la care spaţiul unde stă peniţa este considerabil mai larg decât cele cu fantă deschisă, dar la care partea convexă a peniţei este acoperită.
Adâncitură. În acest caz, partea convexă a peniţei nu este acoperită total. Este cazul majorităţii flanşelor universale. În cazul în care, într-o flanşă universală se pune o peniţă tubulară, partea tubului care corespunde convexităţii capătului peniţei nu este acoperită.
Dacă e să se facă o clasificare să-i zicem, generală, aceasta ar fi:
tocul drept
tocul cu flanşă standard; ideea de standard e un motiv pentru menţionarea tocului cu flanşă standard ca primul dintre cele care intră la categoria oblic
tocul cu flanşă bullock
tocul cu flanşă universală
tocul cu două corpuri, altfel spus tocul la care flanşa constituie, de fapt, al doilea corp.
Este cel mai cunoscut compozitor român. A fost şi dirijor şi interpret.
Creaţia lui a fost influenţată atât de muzica germană cât şi de cea franceză, aceasta di nurmă fiind mai evidentă
Nu a cunoscut folclorul autentic, dar, de la un moment dat l-a intuit
Creaţia lui numără 33 de opus-uri, dar numărul lucrărilor este considerabil mai mare deoarece unele opusuri au mai multe lucrări şi unele lucrări nu au număr de opus, o parte dintre acestea fiind terminate postum
Indicaţiile din partiturile lucrărilor cu numerele de opus 6-15 sunt aproape exclusiv în limba franceză. începând cu opus 16, se revine, parţial, la limba italiană.
Lucrări mai cunoscute: Poema Română op. 1, Sonata Op. 6, Suita op. 9, Rapsodiile op. 11, Simfonia op. 13, Simfonia op. 17, Suita op. 20, Simfonia op. 21, Opera Oedip op. 23, Sonata op. 25 Suita op. 27, Suita op. 28, Poemul simfonic Vox Maris op. 31, Uvertura op. 32 şi Simfonia de cameră op. 33.
Opera seria, opera buffa, singspielul. Termenul singspiel este în vocabularul limbii române, preluat cu ortografia germană. Până după anul 1820 încă se mai făcea deosebirea între opera seria (cu subiect mitologic şi / sau istoric) şi opera buffa, cu subiect din viaţa cotidiană.
